Select your language:   

Deutsch English Romaneste Italiano Français Russian Nederlands Hungarian ISRAEL
       
   
   
   
Stiri
Video
SCRISORI
Don Demidoff
Europa |Kulturhauptstadt
Internationale |Oecumene
DON BOSCO
Clic-copiii
RUGĂCIUNILE UNUI |PREOT AL SPINILOR
Jurnalul unui |Preot al Spinilor
Intelepciune
CONTURILE IUBIRII |APROAPELUI
Felicitări
Memento mori
BAZILICA DIN IACOBENI |COMMUNITY CHURCH
International Council |of Community |Churches
COMUNITATEA BUNILOR |SAMARITENI
CASETA TEHNICĂ |ADRESE
Documente
EDIŢIA INIMII
Presa
Contact













Fabrica bolnavilor Targu Mures

 

 

 

În anul 2007, România va fi integrată în Europa

 

Dar ce se va întâmpla cu oamenii, fără spitale?

 

Cronica unui infarct

 

Pater Don Demidoff ICCC

 

Cronică partea a II-a

 

Plecare către Elveția. Trebuie să ajung acolo fără să mă enervez. Mi s-a interzis să călătoresc cu avionul. La data de 14.3.2006 trebuie să ajung la spitalul cantonal St.Gallen. Acolo urmează să fiu supus unei "angiografii coronariene". Părăsesc România la începutul lunii martie. Îmi propun să mă bucur de o călătorie în vestul Europei, atât cât pot având în vedere infarctul suferit.

 

Am planificat un ocol prin Austria, o abatere prin Italia. Mă gândesc că acestea ar putea fi ultimele mele clipe. Pe zi ce trece încep să mă gândesc tot mai mult la moarte. De ca și cum nu ar mai fi mult până atunci. Sunt cuprins de o seninătate ieșită din comun. După 15 ani de chinuri, urmăriri și decepții în România, moarte nu mi se mai pare atât de neagră. Dacă așa vrea Dumnezeu..... Dincolo trebuie să fie o viață mai bună. Nici nu îmi fac speranțe că voi apuca să ajung în St.Gallen. Stefan, șoferul meu, este foarte atent și are grijă să nu sufăr de pe urma acestui drum care lasă în urmă peisaje minunate de zăpadă și de iarnă. Cât mai alb, mai curat, mai strălucitor trebuie să fie acolo unde sper că voi ajunge: în cea de-a patra dimensiune.

 

Sosirea în St.Gallen. Bruno și Reiner au rezolvat aspectele financiare la spital. 9.000 mii de franci elvețieni pentru trei zile și o angiografie. Sunt contrariat. Cu această sumă, un copil din căminul meu poate trăi mai mult de 20 de luni. Pe de altă parte, dacă voi muri, ce se va întâmpla cu căminul din Cincu, ce se va alege de acei copii....

 

La clinică sunt primit ca o vedetă. Totul este curat, igienic, strălucitor și ce-i mai important - toți sunt foarte prietenoși. Mă gândesc la trecut, la spitalele din Cincu. Trebuie să mă așez o clipă. Trebuie să mă frec la ochi: am ajuns. Laudă Ție, bunule Dumnezeu: am ajuns. Sunt nevoit să îmi șterg discret câteva lacrimi de recunoștință. Gândurile la moarte dispar în zilele următoare. Bruno le-a explicat celor de aici prin ce am trecut și mi se repartizează o rezervă. Nu mai am nevoie de așternuturi, nu mai am nevoie de nimic. Mă gândesc la copiii mei părăsiți din Cincu.

 

Primele examinări. Mâncarea pare să vină de la un restaurant de lux. Medicii vorbesc cu mine, se interesează și despre România.

 

Înainte de examenul cardiac mi se administrează un calmant. Râd și spun: ieri mă gândeam la moarte, astăzi știu că sunt în siguranță. Nu trebuie să mă calmați. O mică înțepătură în regiunea inghinală, rapidă, neplăcută, apoi este introdus firul și soluția de contrast. Pentru scurt timp, capul îmi este cuprins de căldură. Apoi nu mai simt nimic. După 40 de minute, examenul cardiac s-a încheiat.

 

Aștept într-o cameră alăturată. Medicul nu are vești prea bune. "O intervenție prin intermediul cateterului implică riscuri foarte mari. Aveți nevoie de operație bypass". Ciudat este cât de liniștit primesc această veste. Nu mă șochează.

 

În ziua următoare, vor să mă mute la Zürich. Domnule doctor, cât costă operația fără asigurare medicală? 100.000 de franci elvețieni, pater. Nu am banii. Mai pot trăi câteva zile? Numai Dumnezeu știe. Infarctul este destul de periculos. În plus, suferiți de diabet. Un risc majorat.

 

Bruno, medicul naturist, mă examinează. Vrea să îmi dea speranțe, îmi prescrie medicamente naturiste. Îmi dă curaj. Mai am oare nevoie de curaj?

Plec. Înapoi în România.

 

13 aprilie 2006. Mai trăiesc. Nu mai simt urmările infarctului de acum 40 de zile. A fost cel de-al doilea infarct. O minune? O intervenție divină? În fiecare seară mă simt foarte obosit. În fiecare dimineață deschid ochii cu mirare: mai trăiesc. Mă ridic, lucrez, celebrez Sfânta Cină. Când am plecat de aici, peste 200 de țigani s-au adunat în bazilică pentru a se ruga. Sunt convins că această rugăciune a ajuns unde trebuie. Sunt convins de acest lucru.